Iubesc femeia...

31 mai 2008


Femeia, eterna poveste




Grele
Sunt nopţile cu stele
Când singur esti şi-ai vrea mângâieri
Dulci ca şi ieri
Dar în zadar
Te lupţi amar

Cheia
Vieţii e femeia
Şi numai ea îţi dă ce doreşti
Doar sa ştii s-o iubeşti

Femeia
Eterna poveste
Nu-ntreba cine este
Şi iubeşte-o mereu

Oricare
Ar fi ea sa fie
De ţi-a fost dată ţie
Ia-o că-i bunul tău

Ascultă
De vrei sa fii fericit
Refrenul
Acestui cântec trăit

Femeia
Eterna poveste
Nu-ntreba cine este
Si iubeşte-o mereu

Femeia
Eterna poveste
Nu-ntreba cine este
Si iubeşte-o mereu

Câte stele sunt pe cer

Umbra plopilor

Albatrosul ucis

Da-mi gurita s-o sarut



De ce mă amăgeşti, de ce ţi-e teamă,
Şi gura ţi-o fereşti, râzând mereu,
De spui că mă iubeşti, de bună seamă
De ce te-mpotriveşti dorului meu

Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată
Ia gândeşte, nu-i păcat
Să rămâi nesărutată

Când ai buze fierbinţi
De ce să stea cuminţi
N-o să le ţii aşa
O viaţă-ntreagă, dragă
Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată

De ce m-ai depărtat cu-a ta privire
Şi-n suflet mi-ai aprins doar nerăbdări
Sau încă n-ai aflat că o iubire
Moare de n-o hrăneşti cu sărutari

Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată
Ia gândeşte, nu-i păcat
Să rămâi nesărutată

Când ai buze fierbinţi
De ce să stea cuminţi
N-o să le ţii aşa
O viaţă-ntreagă, dragă
Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată

Pe bolta când apare luna



Când noaptea-i cu lună
Iubita-ţi jură-n fraze parfumate
Iubirea-i nebună
Dar minte cum minţiră toate celelalte
Minciună, minciună
De n-ai fi tu iubirea n-ar avea cuvânt
Tu eşti durerea
Eşti mângâierea
Tu farmeci totul pe pământ

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis

Minciună, minciună
Tu dai iluzii dulci ca şi morfina
Minciună, minciună
Tu eşti otrava, eşti plăcerea, eşti lumina
Minciună, minciună
Prin tine farmecul vieţii îl simţim
Şi tot prin tine,
În nopţi senine
Visăm, iubim şi suferim

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis

Steaua de vineri


Ala-bala prin aluni
Unde esti, copile Luni
Si tu copilandre Marti
Cu mari ochii tai curati
Si tu Miercure, ah floare
Adolescenta visatoare
Si tu Joie mohorata
Tineretea mea pierduta...
Nu pleca Vinere, inca
Nu, stea-n .... adanca
O sa vina sambata
Cu rece suflarea sa
Si-o sa-mi lase geana ninsa
Si-n duminici gura-nchisa...
Ala-bala prin aluni
Unde esti, copile Luni
Si tu copilandre Marti
Cu mari ochii tai curati...

Ardealul

Ravas


Îţi scriu domniţă
Printr-un flutur,
De la castelul zânelor,
În murmurul fântânelor
Sub frunze ce se scutur.

Ucis-am pe balaur,
De-acum e-n rândul morţilor
Păzitorul porţilor
Rodiei de aur.

Foc vărsa pe nări,
Balaurul zmeilor,
Asemeni scânteilor
Cădea sorele-n zări.

Dac-oi lua şi rodia,
Minunea minunilor,
Taina-nţelepciunilor,
E c-aşa mi-e zodia.

Şi de-a fi aşa,
Eu din capul meselor
Blând voi săruta
Mâna ce-mi va da
Crăiasa crăieselor
Şi domniţa mea.

Versuri : Al.O.TEODOREANU

Muge-adânc un cerb în codru



Muge adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge adânc un cerb în codru
Muge adânc si nu e modru
Lacrimile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi înfrâng.

Muge-un cerb,Diana Doamna
Lui din ceruri se întrista,
Plânge-n nori ca-ntr-o batista,
Muge cerbul.Nicicând toamna
N-a mai fost asa de tristă.

Versuri Dan BOTTA

Dans

24 mai 2008




Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă, numai să-mi intinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi is puri.
Câtă deznadejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
Şi-ai s-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

Versuri : Nicolae LABIS

Amintirea paradisului

20 mai 2008

Cu isus în celula

19 mai 2008

album complet

La Paris

13 mai 2008


La Paris, la colt de strazi,
ciresele cresc in lazi;
strugurii afuzalii
cresc de-a dreptul in cutii;
piersicile, nici n-ati crede,
cresc de-a dreptul in servete.

Si-ascultati-ma pe mine,
prunele cresc in vitrine
pepenii in galantar
merele cresc pe cantar,
iar alunele sadea
cresc in bar, pe sub tejghea.

Un plictis de zile mari
nu albine, nu bondari,
dar nimic de zis
pe orice strada din Paris
orice caine, cat de mic,
duce-n coada un covrig.

ANA BLANDIANA

Tudor GHEORGHE : La Paris (albumul "Diligenta cu papusi")

Niciodata toamna

7 mai 2008



Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.

Pasarile negre suie in apus.
Cu frunza bolnava-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus,
Foile-n azur.

Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.

Primavara

5 mai 2008



album complet

1. Antiprimăvara (Adrian Păunescu);
2. De dragoste, de primăvară (Adrian Păunescu);
3. Iarbă rea (Al.O.Teodoreanu);
4. Idilă(Traian Demetrescu);
5. In memoriam (Ion Barbu);
6. Lumină lină (Ioan Alexandru);
7. Primăvara (Virgil Carianopol);
8. Răvaş (Al.O.Teodoreanu);
9. Rapsodii de primăvară (George Topîrceanu);
10. Salcâmii (Arhip Ciubotaru);
11. Ţara mea (Ion Neniţescu);
12. Cântec (George Coşbuc).

Viata lumii



album complet

1. Reîntoarcerea, Rondelul trecutului (Alexandru Macedonski);
2. La groapa lui Lae (Octavian Goga);
3. Cântec (George Coşbuc);
4. Albatrosul ucis (Nicolae Labiş);
5. Mi-e dor (Ion Bănuţă);
6. Călătorul (Vasile Alecsandri);
7. Lucsandra (Alecu Văcărescu);
8. De-abia plecaseşi (Tudor Arghezi);
9. Într-o grădină(Ienăchiţă Văcărescu);
10. Risipei se dedă florarul (Lucian Blaga);
11. Vine vremea(Romulus Vulpescu);
12. Amintirea paradisului (Cezar Ivănescu);
13. Zbor curat (Ioan Alexandru);
14. Viaţa lumii (Miron Costin).

Veniti privighetoarea cânta



album complet

1. În arcane de pădure
2. Rondelul oraşului mic
3. Rondelul meu
4. Rondelul rozelor ce mor
5. Psalmi moderni
6. Excelsior
7. În Archangel
8. La visul profan
9.Se duce
10. Cântec
11. Stuful de liliac
12. Noaptea de mai
13. Rondelul rozelor de azi şi de ieri

La visul profan


Frumos ca îngerii din cer
E visul ce-n adânc mister urzesc
În mii de gânduri îl prefac
Căci albele conture-mi plac
O vis frumos, cât te iubesc !

Când din 'nălţime te cobori
Cu ochii tăi scânteietori
O vis, vis parfumat de buze dulci
Tu vii cu mine să te culci
S-alunec în al tău abis.

Frumos cum nu e pe pământ
Nici om, nici cuget, nici cuvânt
Vis alb, încolonat de primăveri
Că te iubesc n-o ştii de ieri
Nici tu, nici corpul tău roz-alb.

Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi
Ce sunt scutite de urât.

Iar când vom fi transfiguraţi
Ca doi columbi înaripaţi, în sus
Luând-o prin vazduhul alb
Eu corp albit, tu corp roz-alb
Să dispărem către apus.

(Fă-mi loc în floarea ta de crin
Să nu m-ajungă alt suspin
Decât suspinul unei voluptăţi
Într-însul cu eternităţi
Ce sunt scutite de urât.)

Alexandru MACEDONSKI

Stuful de liliac



Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care şoapte de îngeri se coboară
Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Mureau învineţite nainte de a-şi da rodul
Când ea veni să şadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ş-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O ! Doamne, acele clipe ce repede pieriră...
Uscat e liliacul şi nu mai suntem doi.

Alexandru MACEDONSKI ("Literatorul", iunie 1883

Se duce


Se duce noru-n al său zbor
Ca gândul meu rătăcitor,
Aci de lună poleit,
Aci de noapte înnegrit.

Se duce râul pe costiş,
Încolăcit pe sub frunziş,
Aci şoptind un cântec blând,
Aci umflat şi spumegând.

Se duce vântul printre foi,
Se duc şi lucruri vechi şi noi,
Se duce tot ce e de dus,
Pământul jos şi luna sus.

Dar când e totul călător,
Schimbat mereu şi schimbător,
Al meu destin e neîncetat
Neschimbător şi neschimbat.

ALEXANDRU MACEDONSKI ("Literatorul", septembrie 1883)

In arcane de padure


În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lângă frunză şi copac lângă copac;
Nopate tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac -
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure, vijelie ce spăimântă
Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpara de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop.
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş
Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş -
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.

Alexandru MACEDONSKI ("Literatorul", 2 august 1890)

Cântec



Aş vrea să plec la drum mai mare,
Dar nici pe jos, nici de-a-n călare
Şi nici cu carul cel de foc,
Ci c-o trăsură ferecată,
De zece cai în şir purtată...
Hi-hai ! Hai-hi ! într-un noroc.

Cu surugii pe deşelate,
Ce trec vârtej prin şapte sate,
Hăind, , gonind, mânând, cu foc.
Şi să m-opresc la han de vale
Ca să pândesc o fată-n cale...
Hi-hai ! Hai-hi ! într-un noroc.

De surugiu dau o sfănţuică
Şi bez ciocanul cel de ţuică
Cu cât m-o duce mai cu foc;
Dar pentru fata cea subţire
Păstrez colea un pumn de lire...
Hi-hai ! Hai-hi ! într-un noroc.

Curând, curând la drumul mare
Să-mi uit de-a vieţii întristare,
Că m-a topit în al ei foc...
Curând la hanul cel din vale,
Curând la fata cea din cale...
Hi-hai ! Hai- hi ! E la noroc.

Alexandru MACEDONSKI ( "Literatorul", noiembrie.decembrie 1883)

Excelsior


Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiş de casă
E baltă de lumină.

Albastra noapte
E toată ploaia argintie,
Un vis de-naltă poezie,
De cântec şi de şoapte.

Din lumi astrale
Magia înfăşurătoare
Cuprinde în a ei splendoare
A plângerilor vale.

Sub pulberi de-aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Şi ce destin, balaur ?

O ! cer, natură,
O ! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai înălţat peste dezastru,
Peste blestem şi ură.

Alexandru MACEDONSKI ("Literatorul", 1886)

Psalmi moderni VI, IV

In archangel

3 mai 2008



În Archangel e o fată
Cu ochi lungi, cu gene lungi,
Nu poţi chipul să-i alungi,
Însă astfel de ciudată
Ca-n Archangel nu e fată.

Cu ochi lungi, cu gene lungi,
Zilnic râde, zilnic cântă,
Veselia ei te-ncântă
Însă ea goleşte pungi
Cu ochi lungi, cu gene lungi.

Zilnic râde, zilnic cântă,
Ţi-ai da viaţa pentru ea,
Însă viaţa nu ţi-o vrea,
E şi drac dar e şi sfântă
Zilnic râde, zilnic cântă.

Alexandru MACEDONSKI (România literară, iunie 1888)

Au înnebunit salcâmii

Noapte de mai

2 mai 2008



Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru se-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi-n alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţivă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginătăţi
Este fioru-mreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când se-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamete de aripi în fundul cerului deschis?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea, şi prietenia, dac-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în veşnicie...
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. - Veniţi: privighetoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădeje sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă...
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau...
Reînviază ca prin farmec idilele patriarhale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit...
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată...
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunei sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerii
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi: privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi - şi el uită -
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce se-armonizară,
Şi zise pasărei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare...
Iar când mie-mi zise: "Cântă!", c-un singur semn mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă...
În aeru-mbătat de roze, veniţi: - privighetoarea cântă.

ALEXANDRU MACEDONSKI (Revista independentă, noiembrie 1887)