Voica

7 februarie 2009

Publicat de melissa la 2/07/2009

1 comentarii:

melissa spunea...

De mai bine de un deceniu şi jumătate, noi, românii, nu mai avem parte de bucurii.



Sînt din ce în ce mai rare, pentru că necazurile ne copleşesc şi pentru că nu există zi de la Dumnezeu (cum zice dintotdeauna amărîtul, bucurîndu-se de viaţă ca de un dar suprem) în care să nu se producă alte şi alte nenorociri, ce ne împuţinează, ne îmbătrînesc, ne chircesc sufletul, ne cuibăresc în fiinţă deznădejdea şi disperarea.



Cu toate acestea...



Întotdeauna rămîne o geană de lumină, o rază de speranţă, un fir de frumuseţe, dătătoare de puterea de a răbda, de a ridica fruntea din ţărînă, de a strînge pumnul şi a rosti măcar o rugă către Cerul în care mai credem.



Scînteia aceea dătătoare de trăire şi depăşire a tuturor vicisitudinilor veacurilor a fost arta nemuritoare care a trecut prin toate perioadele istoriei, supravieţuind creatorului şi pătrunzînd în mintea şi inima urmaşilor.



Nemurirea artei face parte din eternitatea omenirii.



Unul dintre momentele de reală înălţare spirituală trăită de multele mii de bucureşteni, la sfîrşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, a fost suita de concerte susţinute de Tudor Gheorghe în Sala Palatului.



În cele 7 seri, 29 mai-4 iunie 2006, uriaşa sală a vibrat altfel: spectatorii au rîs în hohote, au lăcrimat pe furiş (în întuneric sau doar în suflet), au aplaudat frenetic sau în tăcere, s-au ridicat în picioare sau au stat în cuminţenia în care ecourile cîntecului şi ale versului curgeau în meandrele abisului interior al fiecăruia. Lîngă numele lui Tudor Gheorghe nu poate fi pus nici un atribut, nici un epitet.



El nu poate fi comparat cu nimeni şi nimic.



Numele lui îi este suficient sieşi, aşa cum lîngă numele lui Tudor Arghezi, Constantin Brâncuşi, Mihai Eminescu, George Enescu, Nichita Stănescu, Ştefan cel Mare, Mircea, Mihai nu mai trebuie adăugat nimic.


E de ajuns să le rosteşti şi ştii că au fost mari domnitori, unici creatori de poezie, muzică, sculptură - genii, cum îi numim sintetic pe toţi.


În Bucureşti, Tudor Gheorghe îşi are spectatorii lui, care îl iubesc, îl preţuiesc şi-i trăiesc muzica şi poezia, fie create, fie rostite cu harul lui inegalabil, cu vii emoţii răscolitoare.


În simplitatea lui aparentă, Tudor Gheorghe este o chintesenţă de suflet românesc, de vorbă străbună, de vibraţie în faţa inefabilului naturii şi iubirii, de credinţă şi istorie, de datină, adică de tot ceea ce a înveşnicit neamul din care se trage şi căruia-i cîntă aleanul pe strună de cobză sau chitară, din fluier sau caval.Spectacolele lui sînt tematice: primăvara, vara, toamna, iarna, 'Diligenţa cu păpuşi', 'La curţile dorului' (titlu blagian), 'Petrecere cu taraf' şi 'În căutarea dorului pierdut' (parafrazare a unui titlu celebru de Marcel Proust).


Se împletesc ameţitor şi/de armonios muzica populară cu creaţia cultă, cea instrumentală cu vocală, înlănţuirea unei voci cu sute de voci, a unei viori soliste cu aceea a unei orchestre simfonice.



Vin din străfunduri de codri şi neguri de timp doina noastră cea răscolitoare - de dor, de dragoste, de jale -, balada - cîntecul străbun, al oierului sau voinicului.


Şi-şi dau sufletul în ghiersul lor păsările cerului, florile pămîntului, copacii cu miresmele tămăduitoare, apele curgînde încet la vale, codrii adînci şi oamenii care păstrează tezaurul nemuritor al minţii şi sufletului românului.


Zeci de ore, Tudor Gheorghe a recitat şi a cîntat.



Toţi marii noştri poeţi din toate epocile literare (paşoptişti, clasici, moderni, interbelici, posbelici, contemporani), din toate colţurile ţării - Ardeal, Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia -, cu nume şi renume, studiaţi sau uitaţi în diferite perioade istorice, blamaţi, controversaţi, regăsiţi, după ce un anume pîrjol a trecut, şi-au găsit interpretarea într-o trăire singulară, cum numai el poate s-o realizeze.



Nimeni pînă acum n-a înfăptuit un spectacol de muzică şi poezie cum a făcut-o el.


Rămîne un gest temerar, căci nu e la îndemîna oricui să recite zeci de poezii dintr-o impresionantă gamă de stiluri şi să cînte peste o sută de melodii din cele mai diverse genuri şi specii muzicale.


Toate spectacolele lui rămîn antologice: 'Primăvara simfonică', pentru clocotul firii, în izbucnirea la viaţă, 'Vara' pentru plenitudinea naturii, 'Toamna' pentru rod şi ceţuri, 'Iarna' pentru clopoţeii săniilor sau ai colindătorilor, ai glasurilor de îngeri, care preamăresc Sfînta Naştere. 'Diligenţa cu păpuşi' (spectacol susţinut de 1 Iunie - Ziua Copilului) a încîntat, cum era de aşteptat, prin puritatea, inocenţa, drăgălăşenia zecilor de copii-cîntăreţi din toate zările româneşti: Chişinău, Tîrgu Mureş, Craiova, Baia Mare.


Realizează Tudor Gheorghe elegant şi durabil unitatea spirituală a tuturor românilor prin ceea ce are copilăria drept temelie fiinţială: curăţenia sufletului şi a gîndului, iubirea de frumos şi semen, dăinuitoare pînă cînd maturii seamănă lăcomie, invidie şi uneori chiar ură în suflet.


Tot ce interpretează este autentic, este imaculat, sincer şi mai ales nepieritor.


O seară de emoţie greu de pus în cuvinte a fost aceea în care cinci artişti - Tudor Gheorghe şi patru lăutari - au ţinut cu sufletul într-o efervescenţă de trăiri miile de spectatori, numită cu titlu evocator 'Petrecerea cu taraf'.


Tudor Gheorghe i-a iertat pe toţi cei care i-au făcut vreun rău, dar nu poate ierta terfelirea frumosului, a luminii din suflet, a purităţii din cuvînt, a Dumnezeului din noi - adică murdărirea şi mutilarea artei, care ne-a conferit nouă, românilor, un loc în veşnicia vieţii.


El, ca şi noi, crede în arta nemuritoare şi nemurirea artei.


Eu aş găsi superlative cu care să sugerez răscolitoarele stări prin care am trecut în aceste zile, dar lui Tudor Gheorghe nu i-ar plăcea.


Şi ştiu de ce: el deţine atît de bine proprietatea cuvîntului, încît, aidoma tuturor celor aleşi de Dumnezeu, îl preferă pe cel simplu, dar care are cea mai mare încărcătură de minte şi suflet. Şi eu nu-l ştiu, Tudor Gheorghe, pe acela!


Îţi voi spune doar că oameni ca tine sînt o binecuvîntare pentru neamul din sufletul căruia au fost zămisliţi.


Rămîi om, omule al nostru, în cîntecul căruia să trăim toţi, cei care au fost şi cei care vor veni, în lacrima ta să plîngem toţi, în rîsul tău să rîdem dacă mai putem, în limba noastră, a tuturor, din veac în veac, să trăim şi să murim.


Îţi mulţumim că ne-ai lăsat cu sufletul mai bogat! Dumnezeu cu noi, Române din Români.




Prof. Floarea Necsoiu

9 februarie 2009 la 22:03  

Trimiteți un comentariu